ArchivesSite MapSubmitOur GangContact UsHot Sites
1983-2015
tearing the rag off the bush again
Ruxandra Cesereanu Dance-Harvests Poetry in Armenia (in Romanian and English) PDF E-mail
Ruxandra Cesereanu at Armenian Bacchanalia!

 

Ruxandra Cesereanu

 

Taxiul armenian[1]

 

 

 

Intrarea

 

 

Intrarea mea în Armenia s-a făcut cu un taxi prin ceţuri.

David cel bătrân diavol coroiat şi pişicher stătea lângă şofer şi sporovăia despre viaţă

în vreme ce eu şi Ruzana moţăiam pe bancheta din spate şi bolboroseam în somn

despre poezie şi despre cum rostul ei nu e încă lămurit.

Goneam la marginea Yerevanului pe lângă casinouri cu formă de Tour Eiffel şi Moulin Rouge,

apoi când am ajuns pe lângă Fabricile de Coniac deodată oraşul şi-a dat jos peruca

şi toamna şi-a vopsit sprâncenele cu rimel portocaliu.

În noaptea metropolei nu se-auzeau nici câinii nici pisicile ori alte jivine ale caselor.

Apoi am ajuns la Colonia Poeţilor-încă-în-Viaţă.

Iar primii apostoli a fost să fie aceştia:

Basil care tocmai ieşise din sanatoriul unei cărţi rătăcite

Kinga ce fermeca în draci bărbaţii cu gâtul şi umerii ei de dansatoare flamenco

Filip ce-şi găurise urechea pentru cercelul lui Bau-bau.

Al doilea David zis Tămăduitorul (fiindcă pe mine m-a vindecat)

era starostele poeţilor-încă-în-viaţă

ce consumau fără-ncetare şliboviţă, ţuică, vodcă, spirt

şi orice altceva ce nu împiedica bunul mers al poeziei moderne.

Nshan cânta ca un vrăbioi tandru

în vreme ce semizeiţa Gohar îl priveghea dintr-o nişă

iar Vika se înfăşurase într-un şal până la glezne.

Aceştia au fost următorii apostoli.

Fumegăcioasa Maira tăcea în neştire

iar lunganul Herbert medita la nemurire cu mâinile în buzunare.

şi iată încă doi apostoli aflaţi la linia de fugă.

Lady Lili Kypris îşi pieptăna părul cu o brichetă

iar Claudio cu pieptul bubuind şi picior de percuţionist admira barba lui Tumayan

în vreme ce Grişa cârcotitorul spunea poeme cu voce de Arseni Tarkovski.

Aceştia au fost alţi apostoli.

În arca lui Noe din taxiul armenian se mai găseau puşi în tablouri vivante:

Vladas spiriduşul trupei de poeţi-încă-în-viaţă

Mira cu ochelarii şi pantalonii ei roşietici

geopoetul Igor care nu mai credea în maestrul meu Mihail Bulgakov

Vladymir filosoful cu lentile de cuarţ zis Diogene fără butoi

apoi Harut pălărierul şi Lian cu părul în vânt ca un licurici

plus Boris paharnicul neobosit.

şi iată-i pe ultimii apostoli: eram nişte creoli ai poeziei din mileniul trei.

În taxiul armenian se găseau înghiţite autobuze retro din anii 50 ai defunctului secol

precum şi Templul lui Mitra şi râul lui cu crabi

apoi copilul lui Ruzan vestit să se nască în februarie 2013

ca să mântuie ce mai rămăsese de mântuit pre lumea aceasta.

 

 

Banchetul

 

 

La Haghpat cerul era meta-cer coborât într-un marsupiu de abur

peste frunzele cu inimioarele crăpate

pe cale de a se închina stacojiului.

Am rămas ultimul apostol al poeziei la ieşire

şi am căzut în genunchi pândind cu coada ochiului ca nimeni să nu mă zărească.

Al meu cap era lipit de pâmânt

fiindcă rugăciunea e un ţipăt şi n-are voie să fie cu martori.

La Geghard pieile de marmeladă se contopiseră cu pastrama

iar fagurii de miere erau strigaţi la vânzare de târgoveţele de munte.

Nimeni nu se mai gândea la nemurire

ci doar la silogismele burţii şi ale gurii care doar îmbuibate se opresc din măcinat.

La Geghard erau lei în văzduh şi o apă sfântă sub tălpi

şi cruste de pâine cu literele alfabetului armenesc

ca un trup de om tânăr-bătrân care se împarte celor care nu mai au trup.

N-o să uit niciodată rodiile de la Zvarnots

pe care le-am cules de pe masă şi le-am legat într-o eşarfă

şoptindu-mi mie însămi că Dionysos nu a fost încă sfârtecat de cuţitari.

Era acolo în rodii o lumină ca untul chihlimbariu ale unei vaci sacre

topindu-se în gura poeţilor-încă-în-viaţă.

Erau acolo ierburile aromate care crescuseră la subsuorile noastre

legănând leoparzii zăriţi din greșeală prin lunetă.

Totul era desăvârşit sau aproape desăvârşit.

 

 

Dansurile

 

Melancolia curgea pe gâtlej ca vinul roşu

când au început dansurile

iar poeţii-încă-în-viaţă s-au pornit să îşi mişte oasele şi oscioarele

să îşi reaşeze trupul în alte forme decât cele diurne.

Femeile frumoase şi calde erau râvnite de bărbaţi urăţi-frumoși-calzi,

în vreme ce cântăreţele armence cu platoșă pe piept

se întreceau precum purtătoarele de prinoase.

Apostolii poeziei-încă-în-viaţă se răsuceau

şi-apoi se aruncau în aer întocmai precum sălbăticiunile de pe arca lui Noe de odinioară.

În carnea şi-n sângele nostru erau scris un singur lucru:

dacă pieri-va lumea apoi să piară

dar orice-ar fi poezia nu va fi moartă nu este moartă şi nu va muri.

Tocmai de-aceea dansam să scoatem dracii din noi

dar să-i scoatem şi din cei care ne priveau.

Tocmai de-aceea dansurile de-acum erau niște rodii.

Aiaiai oioioi taratata coapse glezne pulpe tălpi aiaiai oioioi taratata

de zece ori au dănţuit poeţii-încă-în viaţă

până când dracii au ieşit şi au intrat în alţii.

De zece ori rodiile s-au înfoiat au pleznit şi au fost mâncate.

Kinga şi eu am cântat atunci Cine iubește și lasă Dumnezeu să-i dea pedeapsă

iar Lian şi-a potrivit glasul pentru o incantaţie mongolă.

Apoi la sfârşitul dansurilor a sosit Mafioso stăpânul unei alte arce a lui Noe

şi a rostit un cântec de tânjire care a înconjurat întreg Yerevanul.

Au lipsit doar şampania şi spartul paharelor ca să credem că ne aflăm într-un faimos roman rusesc.

şi atunci pentru că nu mai era nimic de făcut

mi-am zis cu amândouă mâinile pe inimă:

dar eu cine eram eu cine sunt?

O apostoliţă a poeziei.

Dar tu, preafrumoasă Sofiko[2] muza mea decadentă

unde erai unde eşti în moartea ta?

DUN  KRAK  DUN KRAK[3].

 

 

 

 

 

 

 

Ruxandra Cesereanu

 

 

The Armenian Cab[1]

 

 

 

The Arrival

 

 

I entered Armenia in a cab through mists.

Old hook-nosed sly devil David was seated by the driver’s side and chattered about life

while I and Ruzana were dozing on the backseat and mumbling in our sleep

about poetry and its purpose yet unsolved.

We were racing on the outskirts of Yerevan past Tour Eiffel and Moulin Rouge-shaped casinos,

when near the Brandy Factories out of the blue the city threw away its wig

and autumn dyed its eyebrows in orange mascara.

The metropolitan nightfall muzzled all dogs cats and other domestic beasts.

Next we reached the Still-Living-Poets Colony.

And fate willed that the first apostles be:

Basil who had just left the rest home of a random book

Kinga whose flamenco-cut neck and shoulders enraptured men like mad

Filip who had his ear pierced for Boo-man’s earring.

The second David so-called The Healer (because he had cured me)

was the warden of the still-living-poets

who kept drinking slivovitz, plum brandy, vodka, spirits

and anything else which could not foil modern poetry.

Nshan sang like an affectionate cock-sparrow

while the demigoddess Gohar watched him from an alcove

and Vika stood shrouded to the ankles.

These were the following apostles.

Blazing Maira just kept holding her tongue

whereas long-limbed Herbert contemplated thoughts of immortality hands in his pockets.

And here are two more apostles on the vanishing line.

Lady Lili Kypris who would use a lighter to comb her hair

and Claudio his thundering chest and drumming feet standing in awe of Tumayan’s beard

while querulous Grigori would deliver loud poems by Arseni Tarkovski.

These were other apostles.

Tableaux vivants in the Noah’s ark hosted of the Armenian cab would likewise reveal:

Vladas the sprite of the still-living-poets society

Mira wearing reddish glasses and trousers

the geopoet Igor who no longer had faith in my master Mikhail Bulgakov

quartz-lensed Vladymir the philosopher also known as jarless Diogenes

then Harut the hatter and Lian whose hair met the wind like a firefly

plus Boris the unwearied cupbearer.

And here are the last apostles: we were Creoles of the third millennium poetry.

The Armenian cab had swallowed retro buses from the extinct century’s ‘50s

as well as Mitra’s temple and his river full of crabs

then Ruzan’s child whose birth had been announced for February 2013

to deliver whatever was left to deliver in this world.

 

 

The Banquet

 

 

At Haghpat the sky had descended in a dewy pouch

on the broken heart-shaped leaves

about to bow to the crimson.

I lingered at the exit as the last apostle of the poetry

and kneeled wary of being seen.

I kept my head in prostration

because the prayer is a scream and cannot bear witnessing.

At Geghard marmalade skins and jerky had melted together

and mountain townswomen merchandised honeycombs.

Nobody contemplated immortality any longer

they merely thought of syllogisms for the stomach and mouth

which only when gorged stop grinding.

At Geghard there were lions in the heavens and holy water beneath feet

and bread crusts adorned with the letters of the Armenian ABC

like an old-young man’s body shared to the disembodied.

I will never forget the pomegranates

which I took from the table and veiled in a scarf

while in low voice to my own ears I said the ruffians had not yet mauled Dionysus.

In the pomegranates a light like the amber butter of a sacred cow

melting in the still-living-poets’ mouths.

There were the aromatic herbs grown underneath our armpits

cradling the leopards the glass had fixed on by mistake.

Everything was accomplished or nearly accomplished.

 

 

The Dances

 

Melancholia was sliding down the throat like red wine

when the dances began

and the still-living-poets rose to move their every bone

to reshuffle their bodies in shapes unlike those seen by the sunlight.

Ugly-handsome-warm men lusted after beautiful and warm women,

while Armenian singers in breastplates

competed like the bearers of offerings.

The apostles of the still-living-poetry turned

and then jumped just like the creatures on Noah’s ark did once.

Only one thing stood engraved in our flesh and blood:

should the world end well then end it should

but come what may the poetry will not be dead it is not dead and it will not die.

This is why we danced to chase the fiends from within us

and chase those from our spectators.

This is why the dances had now turned into pomegranates.

Aiaiai oioioi taratata thighs ankles calves feet aiaiai oioioi taratata

the still-living-poets danced tenfold

until the fiends left and entered others.

The pomegranates plumped up burst and were eaten ten times.

Then Kinga and I sang  Strike down Lord with burning suns the one who loves and from love runs

and Lian cleared throat for a Mongolian incantation.

When the dances ended Mafioso master of another Noah’s ark arrived

and chanted a yearning song that circled the entire Yerevan.

Save for the absence of champagne and broken glasses

we would have thought ourselves characters in a famous Russian novel.

And then because there was nothing left to do

I asked myself both my hands on my heart:

And who was I and who am I?

A she-apostle of the poetry.

And you, wondrous Sofiko[2], my decadent muse

where were you where are you in your death?

DUN  KRAK  DUN  KRAK[3].



[1] This poem is fiction, even if it relies on live actual events in the year 2012, month of October, country of origin Armenia! Or, on the contrary, the fiction in this poem is reality ten to one! Or none of the above. Obviously, not all the poets gathered in Literary Ark 2012 are present in the poem The Armenian Cab, because this would have been/is impossible.

[2] Sofiko Chiaureli, Serghei Paradjanov’s fetish actress in the film Sayat Nova.

[3] Verse by Sayat Nova, about the fire of passion.

 



[1] Acest poem este o ficţiune, chiar dacă porneşte de la o realitate pe viu din anul de graţie 2012, luna octombrie, ţara de origine Armenia! Sau, dimpotrivă, ficţiunea din acest poem este realitate sută la sută! Sau niciuna, nici alta. Evident, nu toţi poeţii adunaţi în Literary Ark 2012 sunt prezenţi în poemul Taxiul armenian, întrucât acest lucru ar fi fost/este imposibil.

[2] Sofiko Chiaureli, actriţa-fetiş a lui Serghei Paradjanov în filmul Sayat Nova.

[3] Vers de Sayat Nova, despre focul pasiunii.

 
< Prev   Next >